Sanctuarul Marilor Zei

Sanctuarul Marilor Zei este cel mai important obiectiv turistic din Samothraki și unul dintre cele mai interesante situri arheologice din întreaga regiune a Egeei de Nord. Poate că acum insula nu e așa de cunoscută, dar în vremurile îndepărtate a reprezentat centrul unor ceremonii religioase care au făcut-o faimoasă în întreaga lume greacă antică.

Preț și program de vizitare

Sanctuarul Marilor Zei se află în nordul insulei, în Paleopoli, la 6,5 km de Kamariotissa și cam la 400m spre interior față de țărm. Situl arheologic se întinde pe o suprafață de circa 50.000mp, pe o pantă împădurită a Muntelui Saos, între văile a două râuri. Altitudinea e în jur de 50m, iar unele locuri au o priveliște frumoasă către mare.

De lângă parcarea din fața bisericii Agia Paraskevi începe o potecă pavată, umbrită de copaci. Urmând-o, vei ajunge după circa 100m în fața micului Muzeu de Arheologie, lângă care veghează copia statuii lui Niki din Samothraki. Îți recomand să începi vizita cu acesta (intrarea este gratuită). Chiar dacă nu sunt dechise toate sălile, muzeul te va ajuta să îți faci o idee generală asupra a ceea ce a reprezentat cândva Sanctuarul Marilor Zei.

Ca să ajungi la situl arheologic va trebui să urmezi poteca spre stânga. După câteva minute te vei găsi la chioșcul de bilete de la intrare. Sanctuarul Marilor Zei este deschis în fiecare zi, între orele 08.30 și 15.30, din luna mai până în octombrie. Accesul cățeilor este interzis. Prețul unui bilet este de 3 Euro/pers. (doar numerar).

Istoria Sanctuarului Marilor Zei

Sanctuarul Marilor Zei datează dintr-o epocă anterioară venirii grecilor în Samothraki. Herodot (care a fost și el inițiat în Misterele Kavirilor) menționează că pelasgii au fost cei care au locuit în timpurile de demult în Samothraki și care au dat mai departe religia lor locuitorilor ulteriori ai insulei. Se crede că ultima populație pre-elenistică, care a trăit pe insulă în epoca târzie a bronzului (în jurul anului 1000 î.Hr.), au fost tracii. În 700 î.Hr., când coloniștii greci din Asia Mică au sosit în Samothraki, s-au amestecat cu populația locală și au preluat și adaptat vechile credințe religioase. Și-au construit orașul la Paleopoli (care înseamnă chiar "orașul vechi"), la est de sanctuarul deja existent. Limba tracică a continuat să fie folosită ca limbă sacră în ritualuri până în sec. I î.Hr.

Dovezile activității religioase din Sanctuarul Marilor Zei se întind în timp pe o durată de mai bine de un mileniu, din sec. al VII-lea î.Hr. până la sfârșitul sec. al IV-lea d.Hr., acoperind epoca homerică, arhaică, clasică, elenistică și romană. În ultimele două perioade sanctuarul a ajuns la la întinderea sa maximă, extinzându-se către vest, așa cum o dovedesc cele mai multe monumente din complex, construite în sec. IV și III î.Hr. Regii Macedoniei, Egiptului și Traciei luaseră sanctuarul sub protecția lor și îl îmbogățiseră cu monumentale construcții de marmură, luxos decorate, dedicate Marilor Zei.

În secolele III și II î.Hr. Samothraki devenise un centru religios cunoscut în toată lumea greacă, fiind denumit și "Delosul Egeei de Nord". Credincioși din toate părțile veneau pe insulă pentru a se iniția în Misterele sacre. Faima Misterelor din Samothraki era depășită doar de cea a Misterelor Eleusine.

Centrul religios a continuat să funcționeze și în secolele următoare, fiind restaurat de romani după atacul și jaful piraților din anul 84 î.Hr și după distrugerile provocate de cutremurul din anul 200 d.Hr.

Odată cu impunerea religiei creștine, Sanctuarul vechilor zei a început să decadă, iar la sfârșitul sec. al IV-lea d.Hr. a fost abandonat. Cutremurul de la mijlocul sec. al VI-lea a dat lovitura finală, distrugând și ceea ce mai rămăsese în picioare.

Locul a reintrat în atenția întregii lumi abia în anul 1863, odată cu descoperirea statuii zeiței Nike, considerată astăzi una dintre cele mai frumoase opere ale lumii antice. Arheologii francezi și cei austrieci au efectuat săpături la sfârșitul sec. al XIX-lea. O altă campanie de cercetare franco-cehă a urmat în perioada 1923-1927. Cele mai importante au fost săpăturile făcute de arheologii americani, începute în anul 1938 de Karl Lehmann și continuate în a doua jumătate a sec. al XX-lea, după cel de-Al Doilea Război Mondial. În ultimul timp Universitatea Emory din Atlanta a desfășurat în fiecare vară campanii de cercetare în situl arheologic, descoperind noi elemente care contribuie la completarea imaginii încă neclare asupra sanctuarului.

Cine erau Marii Zei din Samothraki?

Ceea ce consemnează Strabon în sec. I în cartea a VII-a din Geografia este cât se poate de valabil și în prezent: "Mulți autori au identificat zeii venerați în Samothraki cu Kavirii (Kabeiroi), deși nu pot spune cine sunt cu adevărat Kavirii".

Numele, numărul și originea Marilor Zei din Samothraki rămân, până astăzi, în mare parte necunoscute. Se știe că erau venerați înainte de venirea grecilor, deci rădăcinile lor nu sunt de găsit în mitologia elenă. Cultul Kavirilor era prezent și în alte locuri, printre care insulele Limnos (unde era asociat cu Hefaistos) și Imvros, dar și Salonic sau Teba. După unele teorii, cuvântul kavir și-ar avea originea în semiticul kabirim, care înseamnă "atotputernic".

Denumirile câtorva zei apar menționate târziu, abia în epoca elenistică. Astăzi le vei recunoaște în numele unor hoteluri (Hotel Axiokersa din Chora) sau chiar ambarcațiuni (Axieros) din Samothraki.

Poziția centrală era deținută de către Axieros, zeiță a fertilității, echivalentă cu Marea Mamă și similară cu divinitatea frigiană Cibele. La venirea lor, grecii au asociat-o cu Demetra, zeița roadelor pământului. Era numită și Elektra, ca personificare a luminii, care se luptă cu întunericul. Axieros era reprezentată de obicei așezată pe tron și încadrată de doi lei. Era o divinitate a munților, iar adorația sa avea loc pe altarele primitive reprezentate de stâncile sacre, unde îi erau aduse ofrande. Cultul său era asociat cu niște inele din fier magnetic, pe care le purtau credincioșii în sanctuar și prin care se simțeau în contact cu puterea zeiței.

De Axieros era legat Kadmilos sau Kasmilos, (probabil soțul său), zeu itifalic al fertilității, identificat de greci cu Hermes. Simbolurile sale distinctive erau capul de berbec și caduceul (toiagul cu doi șerpi încolăciți).

Acestui prim cuplu (Axieros-Kadmilos) i se adaugă o pereche de zei chtonieni - ai lumii subpământene: Axiokersa și Axiokersos, asociați cu zeii Olimpului Hades și Persefona, reprezentați sub forma unei femei tinere și a unui bărbat cu barbă. Mitul răpirii Persefonei de către Hades (înlocuit mai târziu cu răpirea Harmoniei de către Kadmos) era unul dintre spectacolele religioase care se țineau în teatrul din sanctuar în timpul sărbătorilor anuale.

Încă două zeități completează imaginea: Kavirii, demonii gemeni care au fost identificați de greci cu Dioscurii Castor și Polux și care erau protectorii marinarilor și ai negustorilor.

O altă interpretare îi identifică pe Kaviri cu miticii frați Dardanus și Iason (cel din urmă fiind considerat întemeietorul Misterelor din Samothraki), fiii lui Zeus și ai pleiadei Elektra, asociați și ei cu protecția celor ce se aflau pe mare. Sora lor, Harmonia, este o figură centrală în mitologia insulei. În Samothraki ar fi avut loc nunta sacră dintre ea și Kadmos, a cărei reprezentare avea loc în ceremoniile ritualice.

Diferite dovezi atestă și cultul lui Hecate (sub numele de Zirynthia), al Afroditei și al Atenei.

Acestui grup al Marilor Zei îi erau dedicate ritualuri și ceremonii secrete, cunoscute doar de către cei inițiați.

Misterele Kavirilor

Deși mențiunile autorilor antici (printre care se numără Homer, Aristofan, Platon și Plutarh) referitoare la riturile de inițiere din Samothraki sunt numeroase, ele sunt destul de vagi și se referă în general la prima etapă a inițierii. Puține se știu astăzi despre religia Kavirilor. Vălul de mister care o acoperă lasă să se întrevadă doar câteva imagini și înfășoară insula într-o aură mistică. Faptul că se știu atât de puține lucruri nu este întâmplător: cei inițiați erau obligați să țină secret conținutul ceremoniilor de inițiere. Dezvăluirea acestuia ar fi atras după sine pedeapsa cu moartea.

Se știe însă un lucru important: spre deosebire de alte culte ale misterelor din Grecia, cele din Samothraki aveau un caracter universal. Puteau participa și se puteau iniția toți oamenii, indiferent de sex, vârstă, avere, clasă socială sau naționalitate: bărbați sau femei, adulți sau copii, sclavi sau oameni liberi, greci sau străini.

Rolul principal al Misterelor Kavirilor era să-i facă pe oameni să devină mai buni, să-i purifice, dar și să îi protejeze de pericolele care puteau apărea pe mare. Cei inițiați primeau puterea de a depăși greutățile și de a-și învinge dușmanii. Cel mai probabil, ca și la Eleusis, Misterele promiteau fericirea în viața de apoi. Diodor din Sicilia menționează că "inițiații deveneau mai pioși, mai drepți și mai buni în toate". Cei care supraviețuiau naufragiilor depuneau ofrande la sanctuarul din Samothraki. La săpături s-au descoperit că multe dintre acestea erau cochilii, undițe, plase de pescuit sau smocuri de păr ale pescarilor și marinarilor care cereau sau mulțumeau pentru protecția zeilor.

Printre personajele cele mai faimoase, mitologice și istorice, despre care se crede că s-au inițiat în Misterele Marilor Zei se numără Odiseu, Hercule, Orfeu, Iason, Tezeu, Castor și Polux, Agamemnon (un fragment de relief găsit în Samothraki și păstrat astăzi la Muzeul Luvru se pare că prezintă chiar inițierea lui Agamemnon în mistere), Herodot (care a lăsat câteva indicii despre natura ceremoniilor), generalul spartan Lisandros, Filip al III-lea al Macedoniei, Lucius Calpurnius Piso Caesonius (socrul lui Iulius Cezar), dar și mulți atenieni.

Conform tradiției, la ceremoniile religioase din Samothraki s-au întâlnit și s-au îndrăgostit Filip al II-lea și Olimpiada, părinții lui Alexandru cel Mare, care l-ar fi conceput pe acesta chiar pe insulă. De altfel, construcția clădirilor monumentale din sanctuar este asociată cu epoca lui Filip al II-lea (sec. IV î.Hr.) și a urmașilor săi.

Se crede că sărbătorile publice dedicate Marilor Zei aveau loc în fiecare an, la mijlocul verii (arheologul Karl Lehmann menționează într-un tratat luna iulie) când, ca și în zilele noastre, insula se umplea de vizitatori. Orașele își trimiteau reprezentanți (numiți theoroi) care să depună ofrande pentru bunăstarea locurilor din care veneau. După unele teorii, rămășițe din ceremoniile sacre ar putea fi identificate astăzi în sărbătoarea care are loc de Sf. Paraschiva, pe 26 iulie, chiar la bisericuța aflată lângă sanctuar. Pe durata ceremoniilor publice (care, după unele păreri, ar fi ținut 3 zile, iar după altele 9 zile) cortegiul de pelerini trecea de la un altar la altul, aducând ofrande, jertfind animale, făcând libații și rugăciuni. Foarte multe altare, de formă rotundă sau pătrată, au fost găsite pe tot cuprinsul sanctuarului. Ofrandele aduse Marilor Zei din Samothraki îmbrăcau diferite forme – de la construcții și altare până la vase și statuete din marmură, bronz sau lut.

Se pare că pe durata Misterelor se stingeau toate focurile de pe insulă până când sosea din Delos barca ce aducea, cu o torță sacră, lumina sfântă. Focul era simbol al purificării și al începutului unei noi vieți.

Inițierea în Mistere nu era obligatorie pentru toți vizitatorii sanctuarului, așa cum era, de exemplu, la Eleusis și nu se făcea doar în timpul sărbătorilor anuale, ci putea avea loc oricând.

Ca și în cazul Misterelor Eleusine, existau două etape ale inițierii: inițierea principală (myisi, de la verbul myo, care însemna "a închide ochii") și viziunea (epopteia, inițiații fiind numiți epoptai, adică "cei care văd"). La Eleusis însă, obținerea celui de-al doilea grad era obligatorie pentru finalizarea inițierii și nu putea fi făcută decât după ce trecea un an. În Samothraki doar puțini, cei aleși, puteau trece prin cea de-a doua etapă a inițierii, care nu era condiționată de scurgerea vreunui interval de timp, ci de dovedirea anumitor calități spirituale.

Prima etapă a inițierii se putea face rapid, într-o zi. Cea de-a doua etapă era mai elaborată și presupunea o fază pregătitoare care consta în purificarea sufletului, similară spovedaniei din creștinism. Cel care dorea să se inițieze trecea mai întâi pe la un preot numit Kois, căruia îi mărturisea păcatele și care îl absolvea de ele. Această mărturisire este încă o trăsătură distinctivă, care deosebește Misterele din Samothraki de celelalte Mistere din spațiul grecesc.

Ritualurile mistice de inițiere aveau loc noaptea, la lumina făcliilor care erau așezate în anumite locuri de pe cuprinsul sanctuarului. Ceremoniile cuprindeau băi rituale de purificare, ofrande și libații, dansuri ritualice și dezvăluirea unor simboluri sacre. Inițiații primeau câte un opaiț, purtau haine albe, o cunună din frunze de măslin sălbatic sau din stejar (în cazul persoanelor importante această cunună era din aur) și o centură purpurie la brâu, cu rol de protecție, în special în timpul călătoriilor pe mare. Pe deget aveau un inel din magnetită, care simboliza contactul direct cu puterea divină a stâncilor-altar, dedicate zeiței-mamă Axieros.

Este posibil ca cei care doreau să devină inițiați să fi trebuit să postească în timpul ceremoniilor. Se știe cu siguranță că inițierea era precedată, dar și urmată de banchete la care se consumau cantități mari de vin și de mâncare. La săpături s-au găsit vase având inscripționate literele Θ sau ΘΕ, de la Theos ("zeu") sau Theoi ("zei"), dar și reprezentarea lui Kaviros, întins pe jos, precum Dionisos, în stare de beție.

Amintirea Misterelor este încă prezentă în Samothraki. Se spune că tradiția puterilor mistice s-ar fi transmis din generație în generație, de la mamă la fiică, până în zilele noastre. Mărturii de pe la începutul sec. al XX-lea arată că marinarii care ajungeau pe insulă căutau anumite femei pentru a le cere vrăji și amulete pentru a-i proteja de pericolele călătoriilor pe mare. În prezent, în fiecare vară, insula se umple de pasionați de yoga, ocultism și mistere.

Ce poți vedea în Sanctuarul Marilor Zei?

Parcursul de vizitare a Sanctuarului Marilor Zei urmează o potecă principală, care duce la clădirile din partea centrală a sitului arheologic și din care se desprind poteci secundare. La intrare vei primi un pliant cu o schemă care te va ajuta să te orientezi și să identifici ruinele.

Sanctuarul este construit pe două înălțimi și pe platoul relativ neted, aflat între cele două văi de râuri, unde se aflau structurile inițiale. Cele mai importante construcții, asociate cu ritul Misterelor, se află pe acest platou și pe dealul din est (cum intri, în stânga râului): Rotonda lui Arsinoe (lângă care se află cel mai vechi altar de piatră din sanctuar), Anaktoron, Sala Dansatoarelor, Hieron, Curtea Altarului, Sala Darurilor Votive și Propileele lui Ptolemeu (prin care se făcea intrarea în sanctuar). Printre cele mai importante construcții de pe dealul de vest se numără Stoa, Neorion, Ofranda Miletiană, Monumentul lui Niki și teatrul.

Primele ruine de pe partea dreaptă a potecii sunt numite Ofranda Miletiană și datează din a doua jumătate a sec. al III-lea î.Hr. Conform inscripției găsite pe antablament, clădirea a fost dedicată Marilor Zei de o femeie care provenea din Milet (Asia Mică), dar al cărei nume nu s-a păstrat. Era o construcție formată dintr-o sală centrală mai mare și două laterale, care avea la intrare șase coloane și era probabil folosită pentru banchete.

Alături de ea sunt ruinele unei clădiri mai vechi, începută pe la sfârșitul sec. al IV-lea, dar niciodată terminată. Se adaugă, chiar lângă, trei ruine de construcții din epoca elenistică târzie (sec. II î.Hr.), dincolo de care se află ruinele unui fort medieval din sec. al X-lea. Nu se știe exact dacă a fost construit pentru o mică garnizoană sau ca adăpost pentru populația confruntată cu amenințările piraților.

Vizavi de aceste construcții, pe stânga potecii secundare, se află ruinele unei mici săli de mese (hestiatorion) din sec. III î.Hr. Avea podea pavată cu mozaic și 11 paturi de-a lungul laturilor lungi. Chiar lângă ea se află o clădire mai mare, construită în aceeași perioadă și numită Neorion. Aici se afla reprezentarea unei corăbii, probabil de război, susținută de baze de marmură, din care se mai pot vedea câteva fragmente. Se crede că a fost un dar votiv din partea lui Antigonos Gonatas al Macedoniei. Interiorul era împărțit în două de un șir de 5 coloane.

Revenind la poteca principală și continuând traseul, vei lăsa pe dreapta ruinele unor săli de mese ce datează din perioada cuprinsă între sec. IV î.Hr. și sec. II d.Hr., precum și resturile unor clădiri neidentificate. Încastrată într-unul dintre pereții acestora, se găsește ceea ce unii spun că ar fi prima hartă a insulei, ba chiar prima hartă (de piatră) din lume. Este vorba de un bolovan cu o suprafață neregulată și cu dimensiuni de circa 1,2 x 0,8 m. Nu este nimic dovedit științific (cercetări nu au fost făcute), dar sigur este că forma sa seamănă ciudat de mult cu forma distinctivă a insulei, având capul Akrotiri spre stânga.

În capătul de sud-vest, tot în dreapta potecii centrale, dar la înălțime, se află Stoa. Cu o lungime de 104m și o lățime de 13,4m, era cea mai mare construcție din Sanctuar. Era și singura clădire construită în întregime din materiale locale: calcar din cariera de la Akrotiri, aflată lângă Kamariotissa de azi. Pentru ridicarea sa au fost necesare lucrări ample de pregătire a terenului, atât prin nivelarea părții mai înalte din sud, cât și prin terasarea părții din nord. Stoa a fost construită în prima jumătate a sec. al III-lea, pentru a găzdui numeroșii pelerini care vizitau templele. Către est exista o colonadă cu 35 de coloane dorice, iar colonada interioară, din 16 coloane ionice, susținea o arhitravă din lemn. Pereții interiori erau vopsiți în roșu, gri și alb, iar pe partea exterioară, placată cu stuc, erau gravate numele inițiaților. Astăzi se mai păstrează doar fundația din calcar.

La sud-est de Stoa, în locul cel mai sudic al Sanctuarului, se află Monumentul lui Niki. Este locul în care a fost așezată în antichitate, cu fața spre mare, faimoasa statuie a lui Niki din Samothraki, care se află astăzi la Luvru. Era locul care se afla deasupra Teatrului și care putea fi văzut de peste tot din sanctuar, poate și de pe apă, de către vasele care ancorau în portul din Paleopoli. Construcția rectangulară, de 10x13m, nu avea acoperiș, iar un perete despărțea interiorul în două bazine cu apă (locul se mai numește și "Fântâna lui Niki". În bazinul superior, mai puțin adânc, se găsea prora de marmură a vaporului pe care ateriza zeița cu aripile întinse, dând senzația că plutește. În jurul clădirii au fost găsite fragmente de conducte din lut care foloseau la alimentarea cu apă sau la scoaterea apei din bazine.

În fața Monumentului lui Niki se afla Teatrul, construit pe la începutul sec. II î.Hr. și din care nu s-a păstrat mare lucru. Se știe că avea 7 tribune, despărțite de 8 scări. Rândurile de scaune au fost distruse în perioada 1927-1937, doar două scaune se mai pot vedea astăzi, în partea sa inferioară. Se presupune că pentru spectacole se construia o scenă temporară din lemn, care acoperea apa pârâului ce trecea prin fața locului în care stăteau spectatorii. La ceremoniile anuale, în teatru aveau loc reprezentări ale nunții mitice ale lui Kadmos cu Harmonia, ale răpirii Persefonei de către Hades, precum și jocuri dionisiace.

Lăsând pe dreapta Monumentul lui Niki și urmând poteca secundară, vei ajunge la Necropola de sud, unde au fost găsite în jur de 400 de morminte, atât de înhumare, cât și de incinerare, datând din mai multe epoci, începând cu cea arhaică (sec. VII î.Hr.) și până la cea romană (sec. 2 d. Hr.).

Continuând pe potecă vei ajunge la Propileele lui Ptolemeu al II-lea, care în vechime constituiau intrarea oficială în sanctuar dinspre orașul antic. Aici începea Drumul sacru, care lega sanctuarul de oraș. Propileele au fost construite în perioada 285-281 î.Hr. de către conducătorul Egiptului, Ptolemeu al II-lea Filadelful. Clădirea, una dintre cele mai frumoase și mai impunătoare din sanctuar, era alcătuită din două porticuri monumentale din marmură albă de Thasos, fiecare pe câte o parte, legate de un zid cu o intrare în partea centrală. Porticul de est, dinspre oraș, avea 6 coloane ionice, iar cel dinspre sanctuar 6 coloane corintice. Arhitrava purta pe ambele părți o inscripție în care se menționa că propileele fuseseră darul lui Ptolemeu al II-lea către Marii Zei. Friza de deasupra era decorată cu rozete și capete de taur. Astăzi se păstrează doar baza clădirii, traversată de un canal boltit prin care se scurgea apa înspre râul care traversa partea de est a sanctuarului.

Urmează mai jos așa-numitul Cerc sacru sau Cerc teatral, un loc circular pavat, cu diametrul de 9m, înconjurat de 5 rânduri de trepte. Datează din sec. V-IV î.Hr. și servea probabil pentru ceremoniile de pregătire a inițierii, când se făceau sacrificii și se jucau spectacole rituale. Având în vedere că treptele sunt prea înguste pentru ca spectatorii să stea așezați, se crede că asistau din picioare. Capacitatea era de circa 240 persoane. În centru se afla un altar de marmură, iar printre rânduri se găsea o stâncă sacră din porfir pentru libații. O deschidere conducea către Sala Dansatoarelor, aflată mai jos. În jurul acestui loc circular s-au găsit fundațiile mai multor statui, toate fiind ofrande aduse Marilor Zei de către vizitatorii sanctuarului.

Într-o parte se găsește Monumentul lui Filip al III-lea și Alexandru al IV-lea, construit în 323-317 î.Hr. de urmașii lui Alexandru cel Mare, așa cum arată inscripția votivă de pe antablament. Clădirea, din marmură de Thasos și probabil de Paros, avea podea cu mozaic și 6 coloane dorice pe fațada de vest, iar destinația sa rămâne necunoscută. S-a prăbușit în timpul unui cutremur de la începutul erei noastre și nu a mai fost reconstruită.

Continuând în jos, pe vechiul drum pavat și făcând dreapta, vei ajunge la Rotonda dorică, o mică clădire circulară, construită în a doua jumătate a sec. IV î.Hr., probabil cu scopul de a servi ca monument funerar. Astăzi fundațiile ei sunt acoperite de vegetație.

De aici poteca te conduce spre Anaktoron ("Palatul"), care are spre sud-est o mică încăpere pătrată, cu dimensiuni de 7x7m, numită Sacristia sau Casa sfântă. Conform unei teorii, aici credincioșii se pregăteau pentru inițiere, îmbrăcând hainele ceremoniale și primind fiecare câte un opaiț. În interior existau bănci din marmură, iar pe pereți erau gravate cataloagele inițiaților, din care care se mai păstrează și azi fragmente. Construcția a fost ridicată în sec. I d.Hr. și refăcută în sec. al IV-lea.

Lângă aceasta, Anaktoron este una dintre cele mai vechi clădiri, fiind construită pe la sfârșitul sec. al VI-lea î.Hr., pe temeliile unei construcții mai vechi. A continuat să fie utilizată până la sfârșitul funcționării Sanctuarului. Opt stâlpi, câte patru pe fiecare latură lungă, susțineau acoperișul, iar pe partea de vest existau trei uși, una principală și două secundare. La interior, spre nord, exista o incintă sacră cu podea mai ridicată, la a cărei intrare se afla o placă de marmură cu inscripția Αμύητον μη εισιέναι, prin care se interzicea intrarea celor neinițiați. Odată cu venirea romanilor, a fost adăugată și inscripția în limba latină. În fața sa se afla un paravan din lemn, stânci sacre și două statui de bronz ale Kavirilor, cu mâinile ridicate. De-a lungul zidurilor de nord și de est existau bănci de lemn, iar înspre sud era o stâncă sacră pentru libații. Pe latura de sud, zidurile se păstrează astăzi până la înălțimea de 3m.

Lângă Anaktoron se află Rotonda lui Arsinoe a II-a, considerată cea mai mare structură circulară acoperită din Grecia antică. Era una dintre cele mai impunătoare clădiri ale Sanctuarului, cu un diametru de 20m și grosimea temeliei zidurilor de circa 2,5m. A fost construită în perioada 288-270 î.Hr. de Arsinoe a II-a, soția regelui Lisimach al Traciei și sora lui Ptolemeu al II-lea al Egiptului, ca ofrandă pentru Marii Zei. Aici aveau loc sacrificii și adunări oficiale în timpul ceremoniilor religioase anuale. Rotonda avea o înălțime totală de 12,65m și 2 etaje bogat decorate la exterior – unul închis, cu o poartă monumentală înspre sud, către Temenos și altul constituit dintr-o galerie cu pilaștri dorici care susțineau antablamentul pe care apare inscripția votivă, din care se mai păstrează unele fragmente. Între coloane, la bază, se aflau parapeți decorați cu rozete și capete de taur (poți vedea fragmente reconstituite la Muzeul de Arheologie). Acoperișul, conic inițial și reconstruit apoi în formă octogonală, era decorat cu acrotere și guri de scurgere în formă de capete de leu.

În interiorul fundației Rotondei se află ruinele Structurii cu ortostați, care datează din prima jumătate a sec. IV î.Hr. și era folosită pentru prima fază a inițierii. Numele și-l ia de la blocurile mari de piatră.

În partea de sud-vest, în fața intrării Rotondei, se află Stânca sacră, o mare rocă vulcanică porfirică, cu nuanțe verzi-albăstrui. Este una dintre cele mai vechi structuri ale Sanctuarului, care exista încă de dinainte de sosirea coloniștilor greci și era folosită ca altar, pentru venerarea Marii Mame Axieros.

În fața templului, chiar în mijlocul sitului arheologic, se află Sala Dansatoarelor, cunoscută și sub numele de Temenos. A fost construită în jurul anului 340 î.Hr., probabil de Filip al II-lea și era cea mai veche și cea mai mare (24x10m) dintre clădirile monumentale de marmură ale Sanctuarului. Ocupa un loc central în cultul Marilor Zei, fiind folosită pentru ceremonii religioase. Aici s-a găsit friza cu reprezentarea în basorelief a dansatoarelor care se țin de mâini, care a dat și numele construcției. Probabil în interiorul clădirii aveau loc dansuri ritualice care reprezentau nunta mitică a Harmoniei cu Kadmos. Templul avea două încăperi lungi, podea din marmură, o colonadă cu 11 coloane ionice și locuri pentru ofrande și libații. Tavanul era decorat cu sculpturi ale unor divinități din Samothraki, probabil realizate de sculptorul Skopas. Drumul ceremonial de pe dealul de est se termina lângă capătul de nord al acestei clădiri.

Lângă Temenos se află Hieron, probabil clădirea din Sanctuar care te va impresiona cel mai mult. Refacerea din anul 1956 a câtorva coloane, folosind parțial cele circa 800 de fragmente împrăștiate în jur, îți permite să îți imaginezi cum ar fi arătat în antichitate. Era o impunătoare clădire din marmură, bogat decorată, cu dimensiunile de 40x13m, construită prin anul 325 î.Hr., pe locul a două clădiri mai vechi. A fost completată mai târziu, pe la 150 î.Hr., când i s-a adăugat fațada cu două rânduri de câte 6 coloane dorice, despărțite de câte o coloană pe lateral. În partea centrală a antablamentului se afla o decorație florală, iar în capete două statui ale zeiței Niki. Acoperișul era din lemn și țiglă. Când au descoperit-o în sec. al XIX-lea, arheologii au numit-o "Templul doric". După ce a fost descoperit și Temenos, au redenumit-o "Noul templu". Apoi părerile specialiștilor s-au schimbat: Hieron nu era un templu, ci locul în care avea loc cea de-a doua fază a inițierii. Intrarea în clădire se făcea printr-o ușă principală, pe partea de nord și prin două uși laterale. O inscripție care interzicea accesul celor neinițiați se afla și aici. Se păstrează două blocuri de piatră unde stateau inițiatul și preotul căruia îi mărturisea păcatele. De-a lungul pereților lungi, vopsiți în negru, roșu și alb, se aflau două rânduri de bănci de marmură, unde stăteau spectatorii. Înspre nord se afla o vatră pentru sacrificii, iar animalele care urmau să fie sacrificate erau urcate pe o rampă aflată la intrare. Partea dinspre sud forma o mică absidă cu acoperiș de lemn, iar în blocul de marmură din față se afla un orificiu semicircular pentru libații. Construcția clădirii este posibil să fi avut legătura cu interesul împăratului Macedoniei, Filip al II-lea, pentru Sanctuarul Marilor Zei. Săpături mai recente au făcut arheologii să revină la părerea inițială - se poate ca totuși Hieron să fi fost un templu.

Chiar lângă Hieron este Curtea Altarului, construită în perioada 340-330 î.Hr. Era o clădire fără acoperiș, închisă pe trei părți și cu o colonadă dorică din marmură pe fațada de vest. Pe antablamentul de pe colonadă s-au găsit fragmente din inscripția care arată că cel mai probabil clădirea a fost închinată Marilor Zei de către Filip al III-lea Arridaios, fratele vitreg și succesorul lui Alexandru cel Mare. În interiorul clădirii pavate cu mozaic se afla un mare altar de marmură, construit peste un altar arhaic, din stânci. S-a găsit și un fragment dintr-o conductă de lut care folosea la îndepărtarea sângelui animalelor sacrificate.

În prelungirea Curții Altarului se află Sala Darurilor Votive. Arheologul Karl Lehmann o datează în jurul anului 540 î.Hr., însă specialiștii de astăzi afirmă că nu ar fi mai veche de sec. al V-lea î.Hr. Scopul acestei construcții era de a păstra și de a expune darurile aduse zeilor. Avea o colonadă dorică pe fațada dinspre teatru.

Cum se desfășurau ceremoniile de inițiere?

Acum că ai făcut cunoștință cu principalele clădiri ale sanctuarului, poți încerca să-ți imaginezi cum avea loc ritualul inițierii. Deși conținutul său rămâne în continuare necunoscut, documentele, studiile și cercetările care s-au făcut au contribuit la conturarea unei imagini de ansamblu.

Te pot ajuta în acest sens și reconstituirile făcute de Universitatea Emory din Atlanta sau de National Geographic.

Cel care dorea să se inițieze în Misterele Marilor Zei intra în sanctuar în timpul nopții, dinspre orașul antic, trecând prin poarta din Propileele lui Ptolemeu al II-lea. De acolo cobora spre Cercul Sacru, aflat de cealaltă parte a râului, unde probabil avea loc un fel de introducere și asista la ritualurile preliminare. Legat la ochi, cobora apoi pe Drumul sacru, care conducea la Rotonda lui Arsinoe și la Sala Dansatoarelor. Pe parcurs, trebuia să treacă de diferite încercări și probe, în căutarea zeiței Harmonia. În final, atunci când i se scotea legătura de la ochi, avea o revelație extraordinară, vedea lumina sfântă și asista la spectacolul ritualic al nunții Harmoniei cu Kadmus, care avea loc în Sala Dansatoarelor. Această nuntă era reprezentată pe friza care înconjura întreaga clădire.

Până nu demult, se credea că pregătirea avea loc în Casa sfântă, unde participantul primea hainele ceremoniale și un opaiț cu ulei, că primul stadiu al inițierii se făcea în clădirea numită Anaktoron, iar cel de-al doilea în Hieron. Cele mai recente săpături au scos la iveală faptul că inițierea se făcea în Sala Dansatoarelor, că Anaktoron era folosit cel mai probabil pentru adunări, iar că Hieron este posibil să fi fost un templu.